Zilele trecute am aflat că la Spitalul Orășenesc Beclean au ajuns și ultimele paturi din Germania, cu saltele de calitate și noptiere, donate de niște oameni binevoitori de la un spital nemțesc prin intermediul Asociației de prietenie Româno-Germane. Vestea m-a bucurat cu atât mai mult cu cât știu cât de important este pentru pacient sau însoțitor să poată dormi confortabil, mai ales atunci când internarea în spital este pentru mai multe zile.
Știu și eu cum este fiindcă întâmplarea face că azi vară, prin luna august mai precis, am stat internată cu fiul meu în spital pentru cinci zile la secția de Pediatrie.
Cum a fost toată experiența pentru noi?
La două săptămâni după ce am ieșit din spital am scris rândurile de mai jos pe care vă invit să le citiți și voi acum:
„#povesteameadinspital #cumelaSpitalulOrasenescBeclean
Din capul locului vă spun că suntem bine, atât eu, cât și bebe E., care acum vreo două săptămâni s-a îmbolnăvit. Era joi seara, avea febră de câteva zile deja și nu reușeam nicicum să îi ofer acasă tratamentul adecvat. Nu puteam să îi dau sirop, vomita tot, iar supozitoarele le elimina imediat și oricâte „manevre” am încercat, nimic nu părea să îi imbunătățească starea de sănătate.
Era fierbinte când am ajuns la cabinetul doamnei doctor pediatru Maria Timar, acest înger de femeie care pe noi ne-a ajutat enorm. Cu vocea ei liniștitoare și serioasă în același timp, ne-a spus ce avem de făcut ca să mă internez cu E. la Spitalul Orășenesc Beclean, la secția Pediatrie (evident).
Am ajuns acolo cu mașina personală, bebe deja adormise pe drum, iar apoi cu el în brațe am ajuns la Urgențe. Oameni în sala de așteptare, oameni în sala de primiri Urgențe, o forfotă generală, dar cumva ordonată, fiecare cadru medical știa ce are de făcut. Un tânăr (presupun că stagiar) mi-a oferit un scaun să mă așez cu bebe E. în timp ce alte două tinere drăguțe completau niște acte cu ceea ce era fișa de internare pentru noi. Pe două paturi în spatele nostru, undeva într-un plan mai îndepărtat parcă, un tată și fiul lui (așa păreau) erau conectați la aparatele de monitorizare și primeau perfuzie, când la un moment dat a intrat o doamnă la copilul respectiv (mama lui, cred) și el a început să plângă (de emoție, bănuiesc).
Cu actele în mână, cu copilul dormind în brațele mele, cu soțul și bagajele de internare după noi, am urcat la etajul unu acolo unde am pășit cu emoție spre ceea ce îmi imaginam că o să fie una dintre cele mai grele experiențe din viața mea de mamă de până acum. Era deja întuneric afară, holurile erau și ele la fel, în mintea mea se derula cel mai sumbru scenariu, însă când am pășit în secția de Pediatrie totul a căpătat o nouă dimensiune.
Holul cu pereții plini de desene ne-a condus spre sala asistentelor și a infirmierelor, acolo unde două doamne și mai drăguțe ne-au întâmpinat cu zâmbete calde, pline de compasiune. Deja bebe E. se trezise, eu eram mai calmă și ascultam ce urma să facem ca să „ne facem bine”. (n.a. Să știți că mamele tind să vorbească mereu la persoana întâi plural, deși este vorba doar despre copil de fapt.)
Ne-au explicat că va trebui să-i pună branulă pentru administrarea antibioticului, să-i facă test de alergie pentru antibiotic și că a doua zi îi vor fi recoltate probe pentru analize.
Auzisem de la alte mămici care au trecut prin situații similare în diverse spitale că uneori la bebeluși e greu să li se nimerească vena din prima și că asistentele „chinuie” copiii prin multe înțepături. Vreau să vă zic că nu a fost cazul nostru, cel puțin la noi a vena a fost nimerită din prima, atât la branulă cât și la recoltarea de a doua zi, iar pentru asta le mulțumesc încă o dată asistentelor că nu mi-au chinuit copilul și că ne-au tratat cu blândețe.
Bebe E. a plâns puțin, dar i-am fost mereu aproape, l-am putut ține in brațe sau de mână pe tot parcursul timpului în care a fost nevoie să fie examinat. La Beclean mama stă în permanență cu copilul, așa cum este și firesc.
Am plecat apoi spre salonul nostru, acolo unde ne-am instalat confortabil pentru următoarele cinci zile de tratament. Curat. Puteai linge mac de pe jos, așa impresie mi-a lăsat. Desene și pe pereții din salon, o adevărată încântare pentru bebe E. căruia i-am explicat a doua zi ce reprezintă fiecare imagine în parte.
Patul avea saltea foarte confortabilă, ceea ce e mare lucru atunci când ești departe de casa ta. Dulăpioarele erau mari și încăpătoare, numai bune de pus tot necesarul în ele. Personalul amabil, chiar foarte amabil, și nu în schimbul „atențiilor”, vă garantez asta. Nici vorbă de așa ceva. Cinci zile am stat acolo și în toate cele cinci zile am observat rutina infirmierelor, a asistentelor, dar și a doamnei doctor. Toate formau o echipă și toate erau acolo să ne ajute pe noi toți. Toată lumea era tratată cu respect.
Copiii internați erau atenți la tot ce li se spunea, unii se uitau la desene la tabletele de acasă, alții la televizorul din salon. Pentru mine cele cinci zile au trecut rapid, bucuroasă că în fiecare zi care trecea E. se simțea din ce în ce mai bine.
Singura mea dezamăgire a fost mâncarea, care ar putea fi mult mai gustoasă. Nu toți pacienții au rude care să le aducă mâncare din afară, și nici nu au toți bani de mâncare de la restaurant.
Una peste alta recunosc, am rămas impresionată de tot ce am găsit la Spitalul „nostru” și chiar mă bucur din suflet că am avut ocazia să trăiesc pe pielea mea experiența asta, că „din auzite” am avut o cu totul altă perspectivă.
Și, dacă e ceva în orașul de pe Someș pentru care aș direcționa mereu bani de la bugetul local ar fi Spitalul Orășenesc Beclean, fiindcă este locul care merită cu adevărat toată atenția noastră și resursele de care este nevoie.”
Azi mai completez rândurile de mai sus cu speranța că în viitor vor fi și mai mulți medici la Spitalul Orășenesc Beclean, că vom putea avea parte noi ca beclenari de servicii complete și de calitate în mai multe specializări, fără a mai fi nevoiți să mergem prin alte orașe sau chiar alte județe la tratamente.
Comentarii recente